„Fiecare relație actuală, este o metaforă pentru ceva important, ori ceva primar, ce a stat cu noi de la începuturi și nu ne-a părăsit pe deplin niciodată.”
Dave Richo
Ontogenia relațiilor afective sugerează că acestea se dezvoltă pentru că ne naștem cu o tendință puternică de a aborda clasele de stimuli familiare, și de a evita alte categorii, în special pe cele necunoscute. Viețile noastre se învârt în jurul atașamentelor intime, conturate în mare parte de către primele relații.
Teoria atașamentului conceptualizează înclinația ființei umane de a forma relații afective puternice cu anumiți oameni, explică multiplele forme de disconfort emoțional, tulburările de personalitate, incluzând anxietatea, furia, depresia și detașarea emoțională generate de separarea involuntară.
Câteva caracteristici ale comportamentului de atașament enumerate de Bowlby sunt:
a) specificitatea- comportamentul de atașament este orientat către una sau anumite persoane, de obicei într-o formă clară a preferințelor;
b) durata- atașamentul persistă, de cele mai multe ori, pentru o mare parte din ciclul de viață;
c) angajarea emoțională- formarea, menținerea, ruperea, reînnoirea relațiilor de atașament generează unele dintre cele mai intense emoții umane;
d) ontogenia- majoritatea bebelușilor dezvoltă atașamentul față de persoanele de îngrijire mai ales pe parcursul primilor trei ani de viață. Persoana care asigură preponderent maternajul devine principala figură de atașament;
e) învățarea- a învăța să distingem între ceea ce este familiar și străin este foarte important în teoria atașamentului; pedepsele/ recompensele îndeplinesc un rol minor, iar relația de atașament se poate dezvolta în pofida pedepselor administrate în mod repetat de figura de atașament.
Tiparele patogene de relaționare (lipsă de receptivitate, denigrare, respingere, discontinuități, amenințări, inducerea vinovăției) generează frică, furie, frustrare etc.
Sunt situații în care un părinte exercită presiune asupra copilului pentru ca acesta să intre în rolul de figură de atașament pentru el, inversând astfel relația normală. Cum se poate ajunge la un astfel de tipar de relaționare? Prin încurajarea inconștientă al unui simț prematur al responsabilității față de ceilalți, până la inducerea vinovăției și amenințări.
Resentimentele interne, parțial inconștiente, ale copilului față de părinte, pot persista până în viața adultă, pot fi proiectate ulterior asupra partenerului, asupra propriilor copii, ori a altor persoane, care activează acel patern relațional disfuncțional din trecut. Dorințele, nevoile fundamentale ale persoanei, mai mult sau mai puțin inconștiente, de a primi atenție, a fi acceptat, apreciat, a primi afecțiune, a avea autonomie, pot fi exprimate uneori prin forme extreme de comportament (chiar încercări de suicid), simptome de conversie, ipohondrie etc.
Lyons-Ruth (1999) a identificat patru trăsături-cheie ale comunicării părinte- copil ce sunt legate de un rezultat pozitiv al dezvoltării, și anume:
1. să structureze interacțiunea pentru a afla cât mai multe despre sentimentele, dorințele, nevoile și punctul de vedere al copilului;
2. să inițieze repararea interactivă atunci când rupturile apar în relație;
3. să îmbunătățească dialogul pentru a face față potențialelor în apariție ale copilului;
4. să se implice activ și să „lupte” cu copilul în perioadele în care sentimentul despre sine și despre alții este în schimbare continuă.
Există situații când nu mai putem vorbi despre repararea unei relații, când pierderea este definitivă (de exemplu prin deces), iar secvența de răspunsuri cuprinde revoltă, deznădejde, detașare. În astfel de cazuri, s-a evidențiat importanța găsirii unei persoane substitut, unică și permanentă, de care persoana să se poată, treptat, atașa. Astfel, ne putem aștepta, să reușească să accepte pierderea, apoi să-și reorganizeze viața internă în mod corespunzător.
Referitor la pierdere, cele mai intense și perturbatoare afecte sunt: dorul de persoana pierdută, dorința de a o căuta, furia de a nu o putea avea din nou alături, furia împotriva celor ce par responsabili pentru pierdere sau împiedică regăsirea persoanei dragi, frica de un nou abandon.
În lupta cu soarta potrivnică, suferindul ar dori să de-a timpul înapoi, să recupereze momentele fericite care i-au fost confiscate, rămânând prizonier al trecutului, ori să fugă în fantezii nerealiste legate de viitor.
Deși sunt perioade extrem de dificile din viața unei persoane, deseori trece mult timp, uneori ani, până când se apelează la psihoterapie. Angajarea în travaliul psihoterapeutic pare uneori prea mult pentru cel epuizat de suferință, ori poate a așezat durerea sufletească deoparte și s-a refugiat în altă arie a vieții (deseori a muncii, ori spirituală).
Atunci când pacientul reușește să vină în psihoterapie, fără a ne erija în vocea realității, putem fi alături de el în explorarea dorințelor, speranțelor, posibilităților.
Pacientul poate astfel să-și asume riscul de a simți, a tolera, a exprima, în cele din urmă a modela, sentimentele dificile. Se presupune că pacientul care nu poate sau nu vrea sa verbalizeze propriile experiențe disociate sau dezavuate, le va evoca la alții, le va trece la act cu alții sau le va încorpora.
” Dă-i jalei glas!
Durerea când nu plânge, rămâne-n suflet șoapta care-l frânge”
Shakespeare
Susținătorii teoriei atașamentului iau în considerare, în detaliu, felul în care pacientul percepe și administrează relațiile sale actuale cu persoanele importante din punct de vedere emoțional, inclusiv relația cu psihoterapeutul, în lumina experiențelor pe care le-a avut cu părinții săi (ori cu alte figuri importante de atașament) pe parcursul copilăriei, adolescenței.
Relația de atașament a pacientului cu terapeutul, asigură o bază de siguranță pentru explorare, dezvoltare și schimbare. Similar unui părinte responsabil, senzitiv și acordat empatic, psihoterapeutul va urmări:
1. un dialog afectiv și lingvistic care să cuprindă cât mai mult din experiența subiectivă a pacientului- sentimente, gânduri, dorințe;
2. o senzitivitate față de rupturile din relație și o disponibilitate pentru inițierea reparării;
3. o atitudine de acceptare combinată cu așteptarea a ceva mai mult din partea pacientului decât crede el că este capabil la acel moment;
4. o disponibilitate de a ne confrunta, de a stabili limite, și de a ne „lupta” cu pacientul.
Empatia îi oferă terapeutului posibilitatea de a pătrunde în cadrul intern de referință al pacientului, să capteze, să înțeleagă, să simtă și să împărtășească pe parcursul ședinței, ceea ce pacientul trăiește. Este vorba nu doar de comunicare asertivă, ci de conectare cu celălalt, în care pacientul este acceptat necondiționat, validat, încurajat și susținut pentru a regăsi echilibrul flexibil dintre nevoia sa de siguranță și explorare, autonomie.
Psihoterapeutul trebuie să găsească modalități de a se conecta la subtextul nespus, sau chiar negândit, al conversației terapeutice, să se acordeze la exprimările nonverbale ale experiențelor, pentru care pacientul nu are deocamdată cuvinte. Atenția sa, va viza inclusiv propria experiență subiectivă, prezența transferului, a contratransferului, ca surse adiacente de informare.
„Funcția reflexivă, la maximul ei de dezvoltare, implică a gândi despre sentimente și a simți despre gândire.”
Mary Target
Dacă o experiență relațională duce la formarea unui atașament securizant (echilibru între conectare și explorare) ea poate deveni o bază de siguranță internalizată, foarte valoroasă, pentru că întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea e un loc sigur, în care poți să iubești și să crești.
Bibliografie:
Bowlby, J. (2016), Crearea și ruperea legăturilor afective, București, Editura Trei.
Wallin, D. J. (2010), Atașamentul în psihoterapie, București, Editura Trei.
WhatsApp us