Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), se află pe locul patru ca prevalență între bolile psihice, fiind depășită doar de depresie, abuzul de substanțe psihiatrice și fobii.
Obsesiile sunt gânduri, imagini, reprezentări intruzive, recurente, care antrenează anxietate sau suferință. Compulsiile sunt comportamente sau acte mentale care au rolul de a diminua anxietatea sau suferința, ori să împiedice producerea unei catastrofe.
Deseori, boala psihică nu afectează doar persoana în cauză, ci și pe membrii familiei, parteneri, prieteni. Aceasta este cu siguranță adevărat pentru cei apropiați unei persoane suferinde de tulburare obsesiv-compulsivă.
Cei ce sunt alături zi de zi, în lupta cu TOC, se pot întreba, cum ar fi corect, cum ar fi mai bine să se comporte?
Tipurile de reacții ale familiei la simptomatologia TOC, pot fi plasate în interiorul unui continuum între extrema acomodare (comportament de adaptare) până la cealaltă extremă, caracterizată de antagonizare.
În adaptare, deși consideră absurde sau bizare compulsiile, familia participă la acestea cu scopul de a ușura anxietatea și stresul, de a preveni furia ori conflictul.
Studii asupra acomodării persoanelor ce locuiesc împreună cu pacienții, arată că între 80-90% dintre acestea participă în mod direct la simptomatologie prin:
– participarea directă la compulsii;
– modificarea propriilor obișnuințe pentru a urma cererile pacientului;
– luarea locului pacientului, favorizând evitările;
– oferirea de asigurări.
Deși intențiile sunt bune, acomodarea este un factor cu prognostic negativ și este corelată cu o mai mare gravitate a simptomatologiei obsesive, un răspuns terapeutic mai slab, cu recăderi mai frecvente și mai grave pe termen lung.
Cealaltă extremă, caracterizată de antagonism, este de asemenea asociată cu un procent mai mare de renunțări, recăderi și rezultate mai slabe ale tratamentului.
Mai mult, pacientul se poate simți învinovățit, disprețuit, iar asta poate exacerba simptomatologia. În plus, rușinea pe care o poate simți, chiar și în sânul familiei, îl poate face să ascundă tulburarea și chiar să renunțe să ceară ajutor. Faptul că nu primește ceea ce cere în momentele de criză obsesivă, ceea ce crede că l-ar putea ajuta, este o experiență foarte greu de tolerat, iar o atitudine de non-acomodare a familiei, trebuie pusă în practică cu fermitate, dar însoțită de blândețe și răbdare.
Folosirea forței sau a amenințărilor pentru a bloca ritualurile, duc la înrăutățirea tulburării, alimentarea furiei, anxietății, vinovăției.
A fi liber și responsabil presupune inițiativă, spontaneitate și asertivitate, iar comportamentele ritualice însoțite de obsesii, țin persoană prizonieră în câteva scheme limitative.
Pascal-Leone a emis informații interesante privind modul în care neuroplasticitatea, care promovează schimbarea, poate de asemenea să conducă la rigiditate și repetiție în creier.
Apare întrebarea: dacă creierele noastre sunt atât de plastice și schimbabile, de ce ne blocăm adesea în repetări rigide? Sau, ne putem întreba, dacă creierul este perpetuu influențat de orice întâlnire, la orice interacțiune, cum suntem protejați de o nesfârșită schimbare? Se spune că genele noastre ne conferă consistență până la un punct, dar și repetiția face la fel.
Pascal-Leone explică acestea printr-o metaforă. Creierul plastic este ca un deal înzăpezit în iarnă. Aspecte ale dealului, panta, rocile, consistența zăpezii, sunt un dat, ca și genele noastre. Când alunecăm la vale pe o sanie, putem să o cârmim și vom ajunge la poalele dealului pe o cale determinată atât de modul în care am cârmit, cât și de caracteristicile dealului. Ceea ce este sigur că se va întâmpla a doua oară când o iei în jos pe pantă, e că va fi mult mai probabil să urmezi o traiectorie înrudită cu prima. Iar dacă îți petreci întreaga după-amiază, urcând și coborând, la sfârșit vor fi pârtii de pe care îți va fi greu să mai ieși. Poate gândindu-ne la aceste exemplu, putem înțelege ceva din felul în care mintea noastră se blochează uneori în anumite tipare, scheme mentale nedorite. A găsi alte trasee, alte răspunsuri, soluții, adaptative și funcționale pentru cel blocat în obsesii și compulsii poate fi inhibat sau facilitat de cei cu care relaționează.
Felul în care familia se adaptează la TOC, are implicații importante asupra conceptualizării, parcursului clinic, a tratamentului, așadar intervenția ar trebui să cuprindă și educația familiei pentru reducerea comportamentelor ostile, pentru managementul acomodării și îmbunătățirea relațiilor interpersonale.
Doidge. N., (2017), „Creierul se transforma: experiențele neuroplasticității”, Editura Paralela 45.
Mancini. F., (2017), „Mintea Obsesivă Tratamentul Tulburării Obsesiv-Compulsive”, Editura Academiei Române.
WhatsApp us